I do believe that happiness partly comes from the knowledge within. I think that we can acquire this knowledge by answering the questions that are hovering over us in moments of profound feelings and states of mind, or day to day life. My desire is to catch these questions in a bag, and offer them to you.
I started my day understanding that David, a dear high school colleague of mine, is no longer with us on this earth. His journey is a story about being loved without measure by the people around him. Today I decided to consciously honor him for the beautiful human being he was and still is in my heart.
I allowed myself to sleep in and I woke up today only at 10AM. I thought that it was already Monday and I started to ask details about the visit to the salt mines. Only to realize that it was Sunday and three of the women with whom I live with were already gone for a walk on the mountain.
I was upset because they did not tell me that they were planning to go, as I would have joined them. Nonetheless, I was determined to make the most of my last days here in Kuartango. Vipassana helped me not to be upset anymore and to find solutions towards what I want.
Furthermore, when I found out that David is making his way up to heavens, I knew I wanted to have this time to be by myself, on my own, to go to the top of the mountain and just listen to music. His sudden departure made me realize how beautiful and fragile life is.
So I asked my Polish breaksister Hania to show me how to follow the hiking trail on the map, the hike which goes around the peak line of the mountains behind our house. When she finished explaining, I was confident that I am not going to lose my way.
And I also asked Natasha to lend me her external battery. @Alex at first I wrote borrow and then I remembered the lesson from Natasha and corrected myself. Amazing how much we learn from each other and how fast we implement.
I am very proud that I challenged myself to go alone on the mountain for the very first time. And this is due to the beautiful gift David has given me, to fully live and be present in this day. Be myself, my true self, above anything else!
After I came back from the mountain, I exchanged my room with Nunzia. I was talking with Luis on the phone I needed to end to conversation so that I can start with the moving and he asked me why are we switching rooms.
And I told him that for the 6 women living in our house, we have 4 single rooms and a double room and since we wanted everybody to have equal time spent in a single room, every week two of us would switch to live in the double room.
When Luis heard this he was impressed, by the way we decided to proceed so that everybody enjoys this experience as much as possible. He then proceed to say: ” Women should be ruling the world. There would be so much collaboration and everybody will be taken care of.
Note to self: When I really want it, I can find the most beneficial solution for everybody involved. When I take care of others, others take care of me. Ubuntu!
After changing the room, I did some Portuguese lessons, I wanted to advance in my league. But then I thought about the talk I had with Luis on the phone and I remembered that I wanted to talk with my parents as well.
So I chose instead of doing more language lessons, to connect with the ones whom I cannot thank enough that they brought me into this world: my mom and my dad. We had a sincere, deep, loving and caring talk, I really love them a lot and David has showed me how much I want to be with them for as much time possible.
Because I can still enjoy their presence in my life and on this world and this is one of the most beautiful gifts life is still giving me, day by day, and I am not taking it for granted anymore.
By the time I finished talking with my parents, my beautiful Break sisters had already cooked and set up the table for dinner. At almost every dinner together with the women with whom I received the Break Fellowship 2022, the European female entrepreneurs fellowship in Spain, I proposed to them that we do a blessing before eating.
At tonight’s dinner, I thanked Natasha for making a delicious vegan salad and setting up the table, Nunzia for making foccacia for us, it was the first time she tried to make this recipe, Anja for preparing a salad of tasty potatoes and to Alex for making us a dessert – vegan brownies, it would have been sugar-free if the cocoa powder didn’t have sugar, but she said that she would take it into account next time so that I can eat as well.
How did I feel? Sustained, without having to contribute in an equal amount but contribute equally when I realize that we all do things from the heart for our family and that we truly live together the Ubuntu philosophy.
I thank Renata Petre for helping me to connect with gratefulness before going to sleep. I now see how much I have recently managed to incorporate gratitude and appreciation into my everyday life, and this is also because I am surrounded by absolutely exceptional people!
And I thank myself for the proposal to watch Samsara together, an absolutely wonderful documentary about people, life, death, human nature, the cyclicity of life and and so many important social causes to discuss.
This is the invitation message I sent to the Break women , you can copy it and organise a screening with your friends and family and take this opportunity to discuss about life and death:
`Hey ladies, we are inviting you this evening at 20:45 to watch a movie that I am proposing.
The movie is called Samsara and it is one of the most beautiful movies I know about human existence, life on this earth and the beauty of life, with the good and the bad.
See you soon! 😘
Samsara is a non-narrative documentary by Ron Fricke exploring the marvels of the world and the richness of the human experience. Filmed across twenty-five countries over a five-year period and acclaimed for its mesmerising visuals and music, it captures both the tedious and the miraculous and the greatest depths of human spirituality.
Samsara is a Sanskrit word meaning ‘the ever-turning wheel of life’, an expression which perfectly describes the interconnectedness of the human lifecycle. Combining scenes of both destruction and renaissance, the film illustrates the ties between mankind and nature and how our lifecycle is in tune with the rhythm of the earth.`
I invited also the rest of the women living in the other house if they want to watch the movie with us. Since they were still considering whether to work or come join us to watch Samsara, this is the message I sent to them:
“Today one of my highschool colleagues died. I am telling you this because last time I talked with him, I have the impression he was sharing that he is working too much. And so, on the walk I had on the mountain, by myself, I thought what his departure is bringing into my life.
And what is alive in me right now is the desire and the unshakeable awareness that I want to enjoy life, as my way to honour the time I am still given every day.
Yes, this means working on the projects which fulfill me, yes this means spending time with the people I love, yes this means being a force for good, for myself, for the ones around me, for all people and the planet.
In the time we have left here, together in Kuartango, I am accepting a lot of hugs, beceause I need as many as I can get”.
They all hugged me and I felt that they were with me, supporting me to honour David’s touch on my life. When the movie finished I told them that I dedicate this momemt to David because he helped me live the most beautiful, intense, alive day of my life.
May you have a peaceful journey to infinite love David!
P.S. The music I was listening on repeat the whole time I was hiking is *Sri Kala – Surrender*
You have here the link to listen to them whenever you need a reminder of how precious life is.
I wanted to send you also the lyrics of the song, but I searched on google and apparently the lyrics are not uploaded anywhere. Anybody feels like contributing with this?
Instead, here is a nice article to read about this band and start following them.
When was the last time you said thank you? To whom did you tell it and for what?
Did you get to honor the people you love? The people who are still with you or have gone to a field beyond good or evil? How did you do that? If you did not get to honour them, what would you do to keep their memory alive?
Anul acesta a fost atât de plin de viață pentru mine, plin de trăire, învățare, abandon și regăsire, conexiuni profunde și eliberare, de ego, de frici și de așteptări.
De la începutul anului, am plecat din Portugalia în Spania, unde urma să petrecem ceva timp până Luis își găsea un job în România. Am stat aproape jumătate de an în Zaragoza, un oraș de care m-am îndrăgostit. Aș fi vrut să stau și mai mult dar știu că am să mă întorc la timpul și momentul potrivit.
În tot acest timp am profitat de weekend-uri să mergem la escaladă în zonele din apropiere, să mergem în ture de hiking în locuri care mi-au hrănit sufletul. Sunt norocoasă că am găsit un partener cu aceeași poftă de explorare, dorință de timp petrecut în natură și un învățător răbdător care să îmi deschidă lumea escaladei.
Am ajuns să fac și un curs de escaladă și pentru mine este o experiență plină de a-mi depăși limitele, fizice dar mentale mai mult, de a-mi învinge fricile sau mai degrabă de a urca chiar dacă îmi este frică, să ajung să finalizez rute la care nici nu aș fi visat cu un an înainte.
Am postat prea puțin locurile pe care le-am vizitat, și au fost multe, și m-am încărcat cu viață și poftă de explorat și mai mult, dar, mi-am propus ca în 2022 să postez pe instagram câte o imagine în fiecare zi cu locurile minunate pe care am reușit să le văd. Îmi poți urmări călătoria aici.
A fost pentru prima oară când mi-am cumpărat o bicicletă, și m-am bucurat de ea până când am plecat. De ce mi-a luat atâta vreme să am bicicleta mea, este o altă poveste, dar ce e important este că Zaragoza este într-adevăr un oraș prietenos cu bicicliștii, în care m-am simțit în siguranță și mi-a făcut plăcere să mă plimb.
Chiar vizavi de apartamentul în care am stat am avut un parc frumos, în care am început să ieșit să mâncăm prânzul, ca să luăm gura de aer și de verde de pe timpul zilei și să nu mâncăm în casă. Am jucat și multe boardgames în parcul acela de care îmi voi aminti cu drag mult timp de acum înainte.
Cu nutriția a fost o călătorie frumoasă, am început din martie să mergem spre o dietă plantbased, și a fost perioada în care am reușit să mențin cel mai mult o nutriție așa cum îmi doresc: fără alimente de origine animală, fără zahăr, astfel și cu foarte puține alimente procesate, fără alcool sau cafea, cu apă Kangen, fără prea mulți carbohidrați, cu consum moderat de pâine.
Intrasem într-o rutină faină cu Luis în care găteam împreună prânzul și cina și fiecare masă era proaspăt pregătit, în proporție de 50% raw.
Un factor care m-a ajutat să implementez și să mențin aceste schimbări la nivel de nutriție au fost procesele de journaling pe care le-am lansat pe tema nutriției și a relației cu mâncarea care au fost oferite ca bonus în programul de nutriție Wildfit, creat de Eric Edmeades la MindValley și facilitat cu foarte mult succes de Radu Sofronea în România.
Relația cu Radu s-a dezvoltat și am ajuns să facilitez sesiuni de coaching de grup pe tema nutriției dar și pe teme legate de gestionarea emoțiilor, feminitate și timp pentru sine. A fost o provocare să am aproape în fiecare seară a săptămânii sesiune live cu femei care își iau viața și sănătatea în mâini.
Aceste sesiuni de coaching pe care le-am facilitat m-au ajutat în primul pe mine să explorez relația cu mâncarea, mâncatul conștient față de cel emoțional, și cum lumea interioară îmi influențează deciziile.
Pe lângă procesele de journaling pe care le-am facilitat pentru participanții din programul Wildit, am lansat online și procesele de journaling pe care le-am oferit în cadrul retreatului de 3 zilei `Regăsirea Magdalenei` pe care l-am facilitat împreună cu Amalia Ghiban la finalul lunii octombrie 2019.
În aceste procese de journaling am explorat alături prin intermediul scrisului cum trăiesc în rol de femeie, cum trăiesc în corp de femeie, senzualitate și sexualitate. Pentru mine, fiecare proces a fost o revelație și o experiență intensă de o lună de zile în care am descoperit, cuvânt cu cuvânt, zi de zi, cum sunt eu ca femeie.
Mă înclin în fața femeilor care au fost alături de mine în aceste procese, care și-au dat voie să răspundă la întrebări, zi de zi, să se dezbrace de măști și de proiecții create de societate și poluate de exterior și și-au dat voie să se întoarcă acasă, acel loc din interiorul lor ghidat de intuiție și autenticitate, în care energia feminină se împletește armonios cu cea masculină.
În data de 17 noiembrie 2020 am lansat primul proces de journaling și în data de 03 noiembrie 2021 am lansat ultimul proces de journaling pe acest an. În total am facilitat 13 procese de journaling de câte o lună de zile, în care am însoțit 352 de persoane care și-au dat voie să folosească acest instrument de reflecție și dezvoltare personală.
Pentru mine procesele de journaling reprezintă un proiect de suflet, am început cu primele procese de journaling pe care le-am oferit online în 2012 și de atunci am avut inițiative răzlețe și timide în cadrul conferințelor, worshopuri-lor sau a întâlnirilor de journaling pe care le-am organizat.
Dar pandemia m-a împins efectiv să aduc în lume acest proiect la care visez de la 16 ani de când am început să scriu în jurnal. M-a împins pentru că efectiv proiectele principale în care am fost implicată înainte au picat în totalitate, școlile s-au închis așa că training-urile pe care le-am ținut pentru profesorii din România în cadrul proiectului EduNetworks au încetat, iar ghidajele turistice au încetat complet, din lipsă de turiști.
Pe cât de mult am crescut cu aceste procese, pe atât de mult m-am zbătut, și m-am luptat, eu cu mine însămi în primul rând, m-am luat la trântă cu frica de succes și frica de eșec pe de o parte, neîncrederea în mine sau în interesul pentru journaling dar și succesul incredibil și potențialul enorm pe care îl are.
Am trecut prin primul atac de panică din viața mea atunci când au crescut atât de mult procesele de journaling, la nivel de volum și număr de participanți, când mi-am dat seama că nu mai pot răspunde la fiecare persoană în parte și că ajungeam în punctul în care nu aveam timp fizic suficient într-o zi să pot dedica pentru asta.
Lucru care m-a ajutat să văd cum pot scala într-un mod benefic pentru mine și pentru participanți experiența de journaling. Aștept cu nerăbdare anul 2022 în care să duc acest proiect la următorul nivel.
Dacă vrei să fii la curent cu următoarele procese de journaling sau vrei să implementezi o astfel de practică, te invit să faci parte din grupul privat Innerverse.
Pentru că am deschis robinetul la potențialul pe care îl am de a mă susține din scris, anul acesta am preluat două proiecte mari de copywriting în care am scris scripturile pentru 2 cursuri online. Fiecare curs a avut 12 lecții pentru care am dezvoltat câte un script de 1000 de cuvinte.
A fost o experiență intensă, în care mi-am asumat, în paralel cu procesele de journaling pe care le aveam de facilitat, să scriu în fiecare zi câte 1000 de cuvinte. Clientul este un colaborator cu care am o relație profesională de durată, cu care lucrez ușor și pe a căror temă mă simt foarte confortabil să scriu.
Au ieșit atât de bine încât acum suntem în discuție pentru a dezvolta scripturile pentru încă 3 cursuri online pe care să le dezvolt începând cu luna ianuarie.
Dacă aș spune că nu mi-am ieșit din zona de confort ca să reușesc să duc la bun sfârșit acest proiect de amploare, aș minți. Dar realizarea cea mai mare a fost că obstacolul principal pentru mine este faptul că încă nu am suficientă încredere că pot să fac asta. Acum că am terminat cu succes un astfel de proiect de copywriting, nu mai am nici o scuză.
Și poate nu întâmplător am primit și acceptat să creez și să livrez un training pe tema copywriting pentru o firmă din România, provocare pe care am acceptat-o și pentru care sunt recunoscătoare că m-am împins și mai mult și mi-am dovedit pe măsură că viața de freelancerși digital nomad poate fi o realitate pentru mine.
Și cum am dat drumul la robinetul cu scrisul, anul acesta am scris o carte împreună cu alte 18 femei despre cercurile de femei. Cartea este compusă din 19 capitole în care fiecare împărtășim propria experiență cu cercurile de femei și ce anume presupune această experiență.
Dacă spun să este un vis pe care l-am avut din adolescență, să scriu o carte, mi-e frică să nu fac altceva decât să mă repet, dar se pare că anul acesta mi-am dat voie să îmi îndeplinesc visurile, fără doar și poate.
Nu am cuvinte să exprim cât de mult am crescut din această experiență, de la momentele în care am scris și am trecut la editarea textului, de la lansarea campaniei de crowdfunding și efectiv momentul în care a ajuns cartea la print, ca acum să ne ocupăm de vânzare și livrare.
Am participat cap coadă la toate procesele prin care am adus la viață această carte, care este self published în întregime, o carte scrisă din suflet de către 19 femei, pentru a aduce minunăția cercurilor de femei și ce experiențe transformatoare se petrec atunci când femeile se strâng în cerc.
Nu am cuvinte să exprim cât de adânc am mers eu cu explorarea cercurilor de femei și ce mi-au adus ele în viața mea, cum am crescut ca Prâslea, într-un an cât alții în zece, cât de mult mi-am dat voie să trăiesc și să mă exprim cu autenticitate, cum am ajuns să mă eliberez de comparație și să mă apropiu de suroritate, ce salturi cuantice am făcut la nivel de relaționare autentică și gestionarea emoțiilor.
Vă invit să citiți cartea, ca să fie mai ușor să înțelegeți ce viață bogată am descoperit: https://femeiincercullunii.ro/
Experiența de scriere a cărții a mers în paralel cu procesul de mentorat de 9 luni de zile pe care l-am început în martie și care această lună tocmai s-a încheiat. A fost un program intens în care m-am pregătit să devin gazdă pentru cercuri de femei, un program în care @Iunia Pașca ne-a adus mai aproape de misiunea vieții ei, crearea de spații sigure pentru explorare, creștere și vindecare.
Iunia este o femeie care a avut o contribuție majoră la scrierea cărții, cu energia ei neobosită, un impact asupra mea ca persoană. Mă simt binecuvântată și extrem de norocoasă să o am în viața mea.
În acest program de mentorat am explorat pornind de la împletirea energiei masculine cu cea feminină, la călătoria cu arhetipurile femeii, la comunicarea non violentă și oglindirea în celelalte persoane ca modalitate de înțelege și explora ego-ul și a alege comportamente benefice pentru mine și cei din jur, ce înseamnă cu adevărat ascultarea cu intenție și atenție, un spațiu complet de non judecată și de acceptare totală.
Aceste femei cu care am parcurs acest program de mentorat mi-au devenit surori pe viață, femei de care mă simt legată așa cum nu mi-am imaginat că se va întâmpla vreodată. Partea frumoasă este că jumătate dintre ele sunt femeile cu care am scris și cartea, așa că nu pot să exprim suficient cât de mult am crescut alături de ele în acest an.
Punctul culminant al programului a fost un retreat de 3 zile în care am participat la primul meu temazcal, o practică indigenă de purificare și conectare la propriul eu, în care am experimentat ce înseamnă să fiu răsfățată, atinsă și mângâiată de alte femei, întâlnirea cu Kaliși Shiva, în care mi-am dat voie să trăiesc cu fiecare celulă a mea furia și iubirea nemărginită, și experiența de a onora și sărbători fiecare femeie, în expansiunea sa și frumusețea corpului său.
Din octombrie am început să găzduiesc primele mele cercuri pe teme care sunt de interes pentru mine să le explorez alături de alte femei: îmbrățișarea luminii interioare, comparația, de la invidie la admirație, rana de respingere, recunoștința din inimă.
Intenția este să găzduiesc 2 cercuri în fiecare lună pe teme care sunt aproape de sufletul meu și pe care vreau să le explorez în siguranța unui cerc de femei.
Dacă vrei să fii la curent cu cercurile de femei care sunt deschise și oferite de către mine sau de colegele mele de la programul de mentorat, te invit să faci parte din grupul de facebook Cerc de femei – Femei în cercul lunii.
Dacă anul anul acesta, principalele izvoare de creștere și explorare au fost procesele de journaling, scrierea cărții și programul de mentorat pentru cercurile de femei, din ianuarie am parcurs un program de mastermind cu Iulia Barbu după metoda lui William Whitecloudpentru accesarea intuiției și activarea geniului creator.
Această experiență a catalizat toată creșterea de care am avut parte în celelalte experiențe și mi-au deschis o cale de a trăi cu alegeri și acțiuni inspirate, care nu mai sunt luate de la nivelul ego-ului, al condiționărilor și convingerilor limitative, care nu mai sunt poluate de răni nevindecate sau de mecanisme de apărare desuete ci izvorăsc din sinele meu autentic, din propriul tărâm al abundenței,
Și nu e întâmplător că anul acesta mi-am dat voie să îmi îndeplinesc atât de multe visuri și să trăiesc viața așa cum mi-am dorit întotdeauna să o trăiesc, cu libertare, autenticitate, bucurie și iubire, să mă bucur de cea mai frumoasă și împlinitoare relație de cuplu, să îmi construiesc realitatea cu fiecare alegere conștientă în parte.
Și dacă acest proces m-a ajutat să cresc exponențial, a fost al naibii de greu, și nu prea folosesc astfel de cuvinte în exprimare, dar a fost nevoie să mor și să reînnasc, iar și iar, să dau drumul la cine am fost ca să pot deveni cine pot fi, să mă eliberez din ghearele victimizării și să devin propria creatoare a vieții mele, asumată și în deplină suveranitate.
Este un parcurs pe care îl continui, mă bucur foarte mult de sprijinul Iuliei de a trece prin această experiență intensă, prin sesiunile de biofield healing și de șamanism pe care mi le-a oferit, care au făcut literalmente magie pentru mine. Sunt recunoscătoare până la lună să o am în viața mea.
Și pentru că am adus vorba de îndeplinit visuri, am încheiat anul cu o ceremonie sacră de 3 zile cu ayahuasca, la care am visat și m-am simțit chemată de vreo 7 ani să particip și acum înțeleg că s-a întâmplat tocmai acum pentru că am fost pregătită să primesc tot ce are de oferit.
Toate explorările și căutările mele, a cine sunt eu și de ce am venit pe acest pământ, au început, pentru prima oară în viața mea să fie clare și ușoare, simple de înțeles, dificil de integrat.
Dacă până în 2018 viața mea a fost preponderent o experiență mentală, din 2019 am început să mă conectez cu adevărat cu corpul meu continuând în 2020 să înțeleg mult mai clar cum trăiesc cu emoțiile mele, 2021 a fost o călătorie începută în conectarea cu spiritualitatea. Și e un cuvânt încă mare pentru mine spiritualitate, și aș numi-o explorarea mea în A FI.
La nivel profesional, am început să sădesc semințe frumoase prin aderarea la un grup de networking începând cu luna noiembrie. Principiul de bază după care ne ghidăm este să ne sprijinim unii pe ceilalți prin recomandări și oferirea de resurse de care dispunem și care sunt necesare pentru celelalte business-uri. Oamenii pe care i-am întâlnit deja au o poveste de viață uimitoare, profesioniști în domeniul lor, de la care am foarte multe de învățat și pe care îi admir pentru ceea ce fac.
În acest grup am ocazia să îmi aduc cunoștințele despre hidratare și e efectele negative ale deshidratării, și să aduc beneficiile proprietăților terapeutice pe care le oferă apa Kangen prin prezentări ale aparatului și a funcțiilor sale, prin posibilitatea de testare gratuită și training pe tema hidratării.
Dacă ai nevoie de mai multe detalii despre cum te poți hidrata cu o apă de calitate superioară cu proprietăți terapeutice, te invit să îmi trimiți un mesaj personal la acest email.
O altă inițiativă căreia i-am dedicat din timp și energie au fost sesiunile LIVE pe care le-am ținut pe 5AM Club Group în fiecare vineri de la 11:11. 5AM Club Group este locul în care poți accesa resurse pe tema productivității, dezvoltării personale și o comunitate de oameni care împărtășesc aceleași valori.
În cadrul acestor sesiuni LIVE, am facilitat și jucat în direct, jocul Integration Game, cel mai bun joc de reflecție și dezvoltare personală în opinia mea. Este un joc cu 420 de întrebări, pe 7 categorii diferite. Un joc versatil pe care îl folosesc cu succes pentru a sparge gheața și a facilita un get to know each other.
Am folosit jocul pentru a cunoaște mai bine familia, iubitul, prietenii dar și persoane necunoscute. Folositor pentru sesiuni de coaching, mentorat, discuții terapeutice și de dezvoltare sau de descoperire personașă prin journaling.
Dacă vrei să ai acces la răspunsurile mele și a celor 10 invitați pe care i-am avut alături în acest an la LIVE-urile cu Integration Game, te invit să urmărești contul meu de youtube.
Nu închei această retrospectivă fără să aduc în discuție proiectele de voluntariat în care am fost implicată. Anul acesta a fost al doilea an din proiectul COME:ON oferit de asociația Reset și alte asociații din Rennes, Bruxelles, Riga, Bologna și Manchester.
Acest proiect a avut ca temă centrală ocuparea temporară a spațiilor libere și reutilizarea lor în scopuri artistice, culturale, sociale sau pentru a acoperi nevoile comunitare de a se întâlni, a discuta, a crea împreună.
Am avut ocazia să merg în vizită în Rennes, Riga și Bruxelles, să întâlnesc oameni minunați care dezvoltă acest concept și se asigură că spațiile părăsite reprezintă un potențial și oportunitate comunitară mai degrabă decât o problemă.
De asemenea, cu asociația Reset am strâns fonduri pentru centrele de plasament din Sibiu și Orlat, pentru a le oferi tinerilor din sistem oportunități de a se dezvolta și de a se pregăti pentru primii pași în viața lor de adulți. Am alergat ca fundraiser pentru asociație și am reușit să strâng 826 de lei cu ajutorul oamenilor minunați pe care îi am în viața mea.
Anul 2022 înseamnă facilitarea câtorva ateliere pentru copii și adolescenți dar și implicarea într-un nou proiect dezvoltat împreună cu Teatrul Național Radu Stanca, pentru a aduce teatrul și experiența teatrală mai aproape de tineri.
Se pare că anul acesta am învățat ce înseamnă puterea rețelei din care fac parte, pentru că și pentru cartea pe care am scris-o am reușit să obținem pe platforma sprijină.ro 30.655 lei pentru a susține eforturile de a printa 2000 de exemplare.
La final de an mi-am donat ziua de naștere pentru Fundația Polisano și strângerea de fonduri pentru intervențiile chirurgicale de care au nevoie copii care se nasc cu malformații congenitale cardiace. Sprijinul de care am avut parte în primele 2 zile de campanie mi-au adus o stare de recunoștință profundă, am reușit să strângem împreună 7505 de lei și sper ca această sumă să crească.
Anul trecut am început o călătorie minunată de a explora relația cu mâncarea și nutriția prin intermediul journaling-ului, și de atunci am însoțit și explorat împreună cu alte 300 de femei prin scris, ce înseamnă o nutriție sănătoasă și libertatea de alegere în cadrul programului Wildfit.
Una dintre întrebările pe care le-am inclus în acest proces de journaling de o lună și jumătate este: Mănânc ca să trăiesc sau trăiesc ca să mănânc? Vă las mai jos răspunsul meu la această întrebare, m-aș bucura să citesc și răspunsurile voastre!
Mănânc ca să trăiesc. Mai mult decât atât, mănânc ca să înfloresc, să mă bucur de cea mai bună stare de sănătate, să pot gusta din plin din savoarea vieții. Mănânc ca să am energie să fac toate lucrurile pe care mi le doresc, zi de zi, pentru că sunt atât de multe lucruri de văzut, simțit, trăit, explorat, experimentat în această viață.
Mănânc ca să mă bucur de vitalitate și să am poftă de viață.
Mănânc ca să îi dau corpului meu tot ceea ce are nevoie pentru a fi în cea mai bună formă posibilă. Tot ceea ce mănânc și aleg să beau le tratez ca fiind ambrozie și nectar pentru corpul meu, pentru că acest corp minunat care mă poartă prin viață merită să primească tot ce e mai bun, la cât de mult mă ajută și tot ce reușesc să fac cu ajutorul lui.
În același timp, vreau să mă bucur de tot ceea ce mănânc, să fie sănătos, să fie gustos, să fie atractiv, și să mă bucur de fiecare îmbucătură. Masa poate să fie o plăcere, atunci când mănânc conștient, și știu că ceea ce mănânc este benefic pentru organismul meu.
Îmi amintesc ori de câte ori e nevoie că este important să mănânc încet astfel încât să simt atunci când apare senzația de sațietate și să fiu prezentă pentru fiecare textură, savoare, miros și culoare, să mănânc în liniște și cu recunoștință.
Mă întreb înainte să mănânc ceva dacă îmi este foame cu adevărat, sau ceea ce simt este foame emoțională ori sete ca mai apoi să pot decide dacă într-adevăr am nevoie să mănânc sau nu.
Mănânc ca să trăiesc și să mă bucur de viață!
În 29 noiembrie începe o nouă grupă a programului Wildfit, unde ofer acest proces de journaling ca resursă adițională pentru toată călătoria spre o nutriție conștientă și liberă. Găsiți mai multe detalii despre acest program și despre provocarea de 14 Days Reset aici https://www.wildfood90.com/wf14
Dacă îți dorești să încerci primele două săptămâni ale programului, dă-mi un semn și te vei putea înscrie gratuit.
Și acum spune-mi, tu mănânci ca să trăiești sau trăiești ca să mănânci?
P.S. Aici am luat unul dintre cele mai faine prânzuri! 🙂
Almost two weeks ago I was part of a sacred ceremony, having a profound experience of exploring and understanding who I am and who we all are for that matter.
Today I was walking in Lisbon, and at the train station I got down to I saw beautiful azulejos murals, I took my time to see them all, like an outdoor art gallery.
One of them could represent in images what I brought awareness to during this retreat and I find it easier to relate to this image to explain somehow what I experienced.
I realised that I identify myself with my body and mind, who I am was defined by my body and my thoughts.
First, I explored with my mind, writing in my journal, tapping into this self reflection which comes with every written word, with no censure.
Later in life I became aware of my body as well, started being more mindful, paying attention to it and this way I tought that I am coming back home to myself, where I coexist in my mind and my body.
And lastly, becoming more and more aware of my emotions, how my thoughts influence them and how I feel them in my body.
Becoming present and aware of my thoughts, feelings and sensations in my body helped me to position myself as an observer like the second circle in the image.
I am able to observe my mind and my body and thus to understand that I am not neither of them, that they are worthy and beautiful vehicles which help me experience this manifestation of life, but not who I am.
But if I am able to observe, then who is observing the observer? If I understand that I am an observer and not my mind and my body, then who is capable to see/understand this?
And then I reach the third circle, where I am not my body, nor my mind, I am not the observer knowing that I am not my body nor my mind, then who am I? I am something which cannot be described with words, cannot be explained. I simply am… I AM…
If I were to use some words, as limited as they might be, I would say that
I AM …life force in a human body.
I AM … endless, infinite counsciousness.
I AM … divine intelligence.
I AM … love.
I AM … harmony.
I AM … complete.
I AM … nothing and everything.
This makes me think of my favorite affirmations and actually the only ones I listen to.
There is so much more to explore and to understand, to feel and integrate, but the greatest joy is to be living this game of life, day after day, for as long as I am meant to.
Yesterday it was 2 AM and I was not sleepy, so I decided to read a bit from the book I am currently reading „Laws of Natural Success” by William Whitecloud. But before reading, I told myself that I would watch 5 minutes of Tik Tok. I set up a time in my mind so that I do not end up endlessly scrolling through the entire night.
I was on the For You page, which I rarely do and actively avoided before, because I like to listen to the personally and carefully curated accounts but I figured that I am limiting my bubble and thought that it is better to push myself to be open to something new. So I decided that every time I log in, to be curious and see one video from For you page and then head back to my Following.
I see this video from Parkers, and I was interested and I decide to follow him. Then, 2 minutes in there is another video from him talking about „What if all this life is just a dream”. It really made me think of the sayings of Don Miguel Ruiz in „The 4 Agreements” and how this whole life is an illusion and we can dream up our own life, according to how we want it and believe it can be.
And I see that he is live, and I decide to join in, it was honestly my first live meeting, because I never connected with this, but again I told myself that I should be open to new things and join him, without knowing what to expect.
What happened is that he kept on sharing nuggets of wisdom picked up from the questions the ones that were online were addressing and I jokingly commented, I quote myself „It feels like I am in a crowd listening to Jesus, because of all the wisdom shared, sustained by love and the beard helps :P” J
I felt it was like this because throughout the live meeting he shared 3 things that I deeply resonate with:
In everything that happens in life, there is a lesson. Every hardship that we may face, there can be a lesson, there can be a gift for us, to rise up to our potential, grow and evolve.
I think this is a tremendous mentality switch that once fully integrated, can bring an abundant life experience. When we view every mistake that we make as a source for learning then we truly can tap into innovation and creativity.
When we see the lesson waiting for us on the other side of any experience, then, as Tony Robbins said during „Date with Destiny”, every hardship can become a worthy opponent, and not because it brings us so much to handle but because it raises ourselves to use our potential and everything we have, in order to overcome it.
And learning happens outside of our comfort zone, we grow by overcoming adversity, because I truly believe that life does not give us more than we can handle, and believing in this, can make us welcoming to every circumstance in our life, deeply trusting that we have everything we need in order to face it.
2. In everything you do, start from a place of love. Everything you are asking yourself, everything you are still exploring and try to understand a good starting point is to start with love, from love.
I truly believe that love is the most important guiding force there is and as long as we remember to live, connect, interact, act, think and react from a place of love, than we cannot really fail, moreover, we would be truly living from our divine essence.
See, that’s why I felt like listening to Jesus, this hippie guy in my mind, preaching about acceptance and love.
When we set love as the starting force, as our main voice, as our guiding compass, then everything else follows suit, inviting abundance, joy, ease and flow with life, tapping into our potential. Everything is more potent with love, when in doubt just love and everything will follow suit.
3. We come here to learn the lessons we need to learn, whether from previous live if you believe in this, or just in this life, we come to grow and evolve.
And this speaks to me so much, since I consider myself a life long learner, it being on of my core values, guiding me in my life. I believe that our purpose in life is to live up to our best version of ourselves, to bring forth our potential, and then we can bring our own, personal, unique gifts to this world.
I like this video from Baz Luhramn, full of life wisdom that speaks to me so much in which he says „In the end the race is only with ourselves”. And this is what I believe, that no matter what happens, all we got to do is give it all we have and that is enough, be our best selves and that is enough.
And if there are moments when we can’t do that, what do we do? We go back to love of course, and love ourselves and accept us even when we were not our best version of ourselves. Because I know that this guiding principle can easily transform into self defeating, haunting, crippling perfectionism.
So, after listening to this talk, I went to sleep. And I have this dream that I listened to him on a Friday and then I wake up in my dream the next day, on Saturday, and two friends of mine are at my computer, and they see a live popping up from him, and then they join. I am behind them, listening as well.
At a certain moment, he asks us what book do we think is important for the rest of the listeners to read. At that point, I move my friends so that I can sit in front of the computer and start searching for the link for the book by Lise Bourbeau – Heal your wounds. Like in my dream, I had the name in Romanian, but now, searching for it I see that it is different in English :)) Btw, which book would you recommend if your message could reach to every person in this world?
After this, he engages with one of the listeners and start this very interesting exercise, bear with me, I promise I have been building up to this very marvellous way of thinking:
What is the worst think that can happen to a person, he asks the person he engages with.
Not have enough…
And what happens when one does not have enough?
They live in a scarcity mode?
And what happens when they live in a scarcity mode?
They constrict and enter into survival mode.
And what happens when somebody lives from a survival perspective?
They constrict and don’t fully express their potential.
And what happens when they don’t live up to their potential?
They cannot fulfil their purpose in live.
And what happens when they cannot fulfil their purpose in life?
They are denying life itself and the gift they have been given at birth, that of living.
And this can carry on until you reach the worst possible answer for you. And here comes the twist. I integrated this belief during Date with Destiny with Tony Robbins, I heard and knew it in different forms before, but during this conference I got to truly integrate it: „Life happens for us, not to us”.
And what would happen to a person which does not have enough, when they truly believe with all their being that life happens for them, and not to them?
They believe that the Universe will provide.
And what happens when they believe the Universe will provide?
They relax and trust that they can face everything, that everything will be alright in the end and if it is not alright, then it is not the end.
And what happens when they believe everything will be alright in the end?
They invite solutions in their lives and they attract all the resources they need, the people who can support and find in themselves what they need to push through.
And what happens when they invite solutions?
They get to put in practice their potential, put to work the skills and their abilities in order to push through.
And what happens when they live to their highest potential?
They are living their purpose in life.
And what happens when they are living their purpose in life?
They are having an enriching, loving, plenary human experience.
And this for me is pure alchemy. Using this process I came to alchemise my biggest fear into my biggest wish and burning desire, and all by integrating the core belief to start with.
I recommend that you give a try to this journaling exercise, starting with this question: What is the worst think that can happen to a person? Then you carry on answering until you feel you have reached the most terrible thing you can muster.
When you reach this point, you can use the same belief I used or any other supporting belief that is close to your heart and see how life is transformed when we let ourselves by guided by the right thing.
What I learned from all of this and what you can take from it all?
Get out of my comfort zone and be open to meet new people, new perspectives, new environments, I never know when amazing things come my way like it happened last night with @parkers_paintings, go check him out on tik tok, he is an amazing artist as well.
Whenever I wake up, think of my last dream and go back for a bit to sleep, lucid dream it and take the most out of it. Then take my dreams journal to document it, my super conscious mind can give me very powerful messages.
If you are in a difficult situation or in any other moment, as a matter of fact, choose a mentor or a person you truly appreciate. Ask yourselves what would they think, what would they do, how would they act, and try to emulate it. Jokingly, but not quite, this pops into my mind: „What would Jesus do?”
A fost o partidă de sex dură, ca o exorcizare. Nu știu ce aveai tu de ascuns, nu știu ce aveam eu de dat afară.
Stăteam la stop, ca să ia copilul bolnav, dar nimeni nu știa ca eu aveam să rămân mai bolnavă ca oricine din mașina aceea.
Mai era loc de o persoana, era sa iei pe altcineva, atât de tare te grăbeai să ajungi la iubita ta, ai profitat de tot momentul să te dai ca eroul când de fapt erai profitorul din toata povestea.
În spate, cel care arăta ca proaspăt ieșit din închisoare mi-a pus mâna pe picioare dar tu ai ales locul din față, ți s-a oferit un pachet de țigări și așa de ușor ai fost de cumpărat.
În casă, m-a împins peste tot, am găsit o rochie și am început să dansez frenetic. În bucatarie m-am dat liber fratelui său, și el la fel de dezaxat ca și mine. Am reprodus scena noastră din copilarie.
Tu unde erai cand aveam nevoie de tine? Un tânăr absorbit de sine care a uitat de mine, surioara lui mai mică. Uitată și pierdută am rămas tot restul vieții mele.
M-am găsit doar când mi-am desfăcut absentă picioarele pe masa mizerabilă din bucatărie printre resturi de mâncare, jeg și mucuri de țigară azvârlite ca la darts dar fără o țintă anume.
Am plecat dimineața cu bicicletele, a fost un drum atât de plăcut, printr-un sătuleț din afara Zaragozei, am admirat modul în care sunt construite casele, frumusețea florilor în explozie de culoare, m-am bucurat cu fiecare simț.
A fost weekendul după ce am răspuns la toate întrebările legate de senzualitate și plăcerea abundentă pe care o primesc ăn viața mea prin intermediul simțurilor, așa că mi-a rămas în minte acest lucru.
Am ajuns apoi pe un drum pietruit, până am dat de un parc de copaci înalți și subțiri, păziți de ziduri masive de stânci. Ne-am oprit, am scos pătura din rucsaci și am scos caserolele cu prânzul pregătit de noi cu o seară înainte.
Când am deschis capacele caserolelor, fiind încă îmbătată de frumusețea din jurul meu, am simțit mirosul minunat al dovleacului la cuptor, ardeii micuți pe grill, și bucățelele de zuchinni rumenite cu dungile grillului, și salata minunată, cu culori îmbietoare.
Am simțit efectiv fiecare miros în parte, atât de clar, atât de fin și m-am bucurat că acum parcă simțurile mele erau și mai prezente cu mine în trăirea mea. Am mănâcat și am stat așezați pe pătură o vreme, îmbrățișați.
Pe urmă eu m-am dus pe o potecă ce se desprindea din pădurice, și acolo, în timp ce mergeam, am prins un văl de mireasmă primăvăratecă, un miros dulce dar proaspăt în același timp, atât de fin și delicat, mă purta parcă în plutire.
Am închis ochii și am tot mirosit, până mi-am dat seama de unde vine, m-am urcat pe o moviliță și am ajuns la copac. Am mirosit cu nesaț acel parfum minunat și am decis ca la întparcere să iau o crenguță cu mine acasă.
Am continuat drumul nostru, pe o potecă între copaci de o parte și de alta, întrezărind lacurile naturale care s-au format din meandrarea râului în zonă. Am citit despre acest proces, despre eforturile de a păstra fauna și flora locală față de speciile invazive și am apreciat modul în care se face managementul de biodiversitate în Spania.
La capătul cărării, am ajuns într-un punct în care trebuia să începem urcarea spre ruinele castelului. Am descoperit că între timp a devenit zonă militară cu acces restricționat, așa că am ales să mergem pe stânca de partea cealaltă. Aș fi vrut să fiu la ruine pentru că îmi adusesem și sângele să-mi plantez luna.
Dar cred că a fost mai bine așa pentru că am simțit să nu leg energie mea de energiile castelului și să simt energia liberă și curgătoare de pe stâncă. Bătea un vânt sus de tot încât abia mai puteam sta fără să fim împinși, Luis vroia să coboare repede, dar l-am rugat să punem pătura și să stea cu mine.
L-am rugat să fie cu răbdare cât timp spun ce eliberez in luna trecută și care este intenția pentru luna următoare. Ca printr-o minune, după ce ne-am așezat și am început să împărtășesc, vântul s-a domolit și a devenit plăcut, liniștit, docil. De aici de sus aveam o priveliște a tuturor lacurilor, a pădurii, un loc absolut minunat și încântător.
Ca de fiecare dată l-am întrebat pe Luis cum este, și am simțit susținerea lui, chiar dacă nu înțelege în totalitate, sau nu crede atât de mult pe cât cred eu în „magia” acestei practici, știe că am reușit să mă bucur de menstruație fără dureri, și este alături de mine în totalitate și e tot ce am nevoie.
Pe urmă am continuat drumul pe o potecă pe culmea stâncilor, un drum în care vedeam totul de la înălțime, m-am oprit să privesc în zare în multe momente, eram complet fericită, în pace, împăcată, liniștită, relaxată, totul era atât de frumos și de spectaculos.
Am ajuns înapoi în pădurice și m-am dus la pomișorul meu înflorit. Când i-am luat o floricică în palme și am mirosit-o mi-am dat seama că nu vreau să iau nici o crenguță, nu vreau să rănesc acest miracol care oferă atât de multă plăcere.
Cum mult respect și un sentiment de conexiune cu acel pom, am ținut în palme una dintre flori și le-am mirosit, din nou și din nou. Să țin minte cât oi trăi acel moment, acel parfum, cât de frumoasă e viața.
Am ajuns jos și ne-am luat bicicletele, în drum înapoi spre casă. Am avut parte de un apus absolut minunat, care a inundat cu culoare și frumusețe tot drumul până acasă.
La unul dintre semafoare, Luis m-a întrebat unde merg. Noi mai facem lucru ăsta, în care ne prefacem că nu ne cunoaștem și că vorbim ca și cum am fi doi străini.
Tot drumul am continuat așa, iar la destinație m-a invitat să urc la el, să mâncăm ceva împreună. Pericolul și plăcerea de a merge cu un străin și bucuria să știu că sunt în totală siguranță pentru că e el.
Am intrat în casă și începeam să ne cunoaștem ca pentru prima oară. I-am spus că vreau să fac un duș și el a spus că îi place să fie eco și a propus să facem un duș împreună.
Un duș cu o persoană pe care abia am cunoscut-o de câteva minute, să ne dezbrăcăm și să ne admirăm corpul unul altuia, fiorii de fi alături de un corp străin care așteaptă să fie explorat, mâini care nu au mai mângâiat corpul nostru. Am intrat complet în poveste, mai mult ca oricând, am menținut iluzia, plăcerea suspendată și tensiunea.
Am făcut un duș împreună și ne-am ținut îmbrățișați sub apă, cu multă tandrețe, de parcă ne-am fi cunoscut de o viață, am lăsat ca necunoscutul să se îmbine atât de frumos cu familiarul, am lăsat noutatea de a cunoaște pe cineva să danseze cu confortul de a fi cu cel mai iubit dintre pământeni.
Am ajuns în pat și am stat îmbrățișați, timizi, cu mângâieri dulci, largi, liniștite. Am început să ne sărutăm, încet, cu buze fine și iubitoare. Când l-am simțit înăuntrul meu, s-a simțit atât de bine, locul lui era acolo, cu mine, în mine.
A fost totul atât de încet, de fin, de perfect, nu era loc de nimic altceva decât de noi doi și iubirea care ne leagă.
Am avut orgasm și am simțit cum capul îmi amețește, am fost atât de emoționată încât am început să plâng, cu lacrimi de fericire și împlinire.
M-a ținut în brațe tandre, locul meu era acolo, cu el, în brațele lui.
Everything seems so normal and I can hardly believe that the vision I had will come true in a matter of months. Everybody is going around their daily worries and hopes, being completely oblivious to the dangers to come. I don’t have much time and I need to prepare. I immediately decide I am going to my quiet place to seek for guidance. It is in the oasis I have found in the only green area in the middle of the capitol.
It is heavily guarded and I am sharping all my instincts and senses to be able to find my way around and stealthily go inside. A lavish growth of green, the smell of wet ground and the sound of flowing water makes me connect to my ancestors and they way they used to live, still having access to abundant nature.
I know this habitat has no predators anymore, all the big animals went instinct long time ago and everything is controlled and kept in balanced by artificial nanobots roaming freely. For this matter I need to focus on each atom in my body and go in a sort of fake desintigration phase so that I can fool the nanotbots from spotting me.
I make my way, diving deeper and deeper into the tangle of leaves, roots, and all sorts of plants. Once I reach the biggest tree standing tall in the middle of the mini jungle, I kneel down and embrace it with all my being. I need it’s guidance and support for all I am about to do. It’s roots are connected with all the plants still surviving in this oasis.
I sit down and focus on being one with the tree, feeling all the nutrients and information flowing through it’s roots and up until the remotes leaf. I feel the wind flowing and creating the rustling which now is speaking so loudly to me. Once more I know that I am welcomed and that the tree will shroud me and allow me to enter into my super conscious state.
If I am going to survive, I need to receive an answer as to how I might be able to face all that is going to happen. I let myself be guided by my breathing, releasing everything around me, inside of me, until I become nothing and all. Being in this place full of life, one of the rare places that still has nature unfolding freely, allows me to tune in to my natural state, to my origins. There I will find the answers I am looking for.
Soon enough I fall asleep, being on the bridge in between reality and fantasy, where I can lucid dream. This time I am dreaming my most dreadful nightmare, I was hoping I would have a different setting, nonetheless, I don’t have time to complain. I start running through all the bodies screaming in chaos and fear, trying to escape the overlord’s android troops. It is the first massacre we have ever lived, to reduce the overwhelming growth of population.
I am trying not to be gripped by fear, reminding myself that this is just a nightmare, and trying hard to visualise in my head, in my dream, the cave where I need to reach, to receive my answer. After some time, all my mental effort pays off and everything around me begins to dissipate like black smoke and reshapes itself until I begin to see the entry of the cave slowly being materialised. I am here, I am not far from receiving an answer. I take one last look before being completely engulfed by darkness, I know the person coming out of this cave will not be me.
I enter inside and everything is as I know it, this my sanctuary which allowed me to receive guidance and wisdom far beyond my comprehension. I trusted completely that this time too, I will know what I need to do. Shortly after I accommodate my eyes with the dark I start my ritual.
I blow gently hot air on the wet and cold walls of the cave until they start shinning slightly. They start becoming more and more iridescent as I continue guiding air from my lungs to bring them to life. All colours start to intertwine as the crystals wake up from their slumber, like snakes of different colours intermingling, moving incessantly beneath the crystals.
I lay with my back straight in the centre of the cave and reach my hands upwards as high as I can and I start with calm and patience, making large circular movements that shape the infinite sign to invoke infinite wisdom to be bestowed on me, showing me what I needed to do in order to survive. As I continue with these movements, small droplets of water start pouring down.
Then they become bigger and bigger, until they form into rivulets of water coming down my body. The abundance of water intensifies with each stroke of my hands, with each movement and thought of surrendering to a higher consciousness.
Soon enough a rich, dense, strong and cold waterfall comes pouring on me. I can sense it’s force but it does not move my body in any direction, what happens is that it stars entering my body, invading every single cell I have, running through me and into the ground, falling endlessly, and thus I become the waterfall.
I fall, and fall, and fall, into the abyss, the speed gets bigger and bigger and I am falling with so much force that at a certain point I feel the water going upwards, surpassing the ceiling of the cave, into the starry night sky, continuing to places my mind cannot reach. But it makes no matter, since I am no longer myself, I am the waterfall, reaching for the source. There is a moment where everything is suspended, there is no movement, everything just is.
And in this place and non place I receive what I came looking for. Soon after the waterfall starts falling back again at a dizzying speed with an incomprehensible force until all the water comes crashing down like a tidal wave on my body, from my head until the core of my body. I feel an immense muffled thud shuddering every single cell of my body and I come crashing down on the cave’s hard stones, with the knowledge inside of me.
I soon wake up with a massive headache and feeling my body sore, like it was ripped into a million of pieces and the put back up again. I stagger at first, finding my way through leaves and the jungle tangling around me, not before leaving a solemn kiss on the tree’s bark, it has stood beside me once more. I am feeling so unwell that the stomach roils with pain but I got no time to lose, I know what I need to do now and I need move fast.
The guards are still patrolling the artificially maintained oasis and this is my most vulnerable moment, I am not in my highest physical prowess and any wrong move could cost me my life, entering the oasis is punished by death. I don’t know how, but I manage to elude then and I carry on, choosing only side streets, this is not the time to run into trouble. The sun begins to rise and the colours of the sky and it’s beauty remind me why I still want to live, why I will do everything I need to survive!
It has been great writing this and there is so much more to unravel, write a comment what you thought of it so far and if you want to read what happens next! 🙂
Nu știu de unde să încep. Astăzi am avut prezentă în minte întrebarea aceasta, și nu credc că întâmplător mi-a venit menstruația în această zi, îmi întârziase 2 săptămâni și nu știam de ce, acum știu. Pentru că în prima zi de menstruație, am dureri incredibile, singurul lucru pe care îl fac este să stau în pat.
Astăzi iubitul meu a stat cu mine, eu m-am uitat la Outlander, seria pe care am descoperit-o recent, și el a început să citească din cartea pe care tocmai am terminat-o. La un moment dat, el a adormit, eu am stins laptopul, eram obosită de la ecran, așa că i-am luat mâna lui în mâna mea, și cu ochii închiși, mi-am dat voie să simt durerea, fără să îmi doresc să dispară, fără să îmi doresc să treacă odată ziua asta, pur și simplu am stat eu cu durerea.
Nu știu cât timp a fost asta, cred că a fost puținele momente de prezență intensă în care gândul nu mi-a zburat altundeva, eram cu totul în pântecul meu, în durerea mea.
Tot ce am trăit anul acesta simt că m-a adus în acest punct, și simt că viața curge pentru fiecare dintre noi așa cum avem nevoie!Am folosit timpul acesta de prezență, să mă gândesc la mine, am luat întrebarea în brațe și am tot învârtit-o, oare de ce nu pot admite că menirea femeii este să dea viață! Pentru că este așa! De unde vine rezistența mea de a da viață? Am avut această conversație cu un prieten, și știu că am motive pe care le invoc.
Îmi este frică, pentru că dacă aș avea un copil, și l-aș pierde, ar fi o suferință mult prea mare pentru mine, la care nu aș putea să fac față. Îmi este frică, de timpul pe care nu o să îl am pentru mine, acum când am atâta de mare nevoie de el.Pe urmă m-am gândit că eu în primii ani de facultate, de fiecare dată când aveam procese de medițaii, unde ne vedem la 50 de ani, eu mă vedeam de fiecare datî, undeva prin Africa, ajutâtn pe care care ai nevoie, singură, cu părul gri, cu inima plină de iubire și de grijă, dar nu pentru copii mei și pentru alții, copii ai pământului.
Oare am făcut vreodată o înțelegere cu mine, când am fost mai tânără, că nu o să fac niciodată copii? Oare ce promisiuni mi-am făcut când m-am mi-a mărturisit că a încercat să mă avorteze? Că a fost un avort ilegal, și doar prin minune astăzi mai trăiesc? Oare ce am simțit în pântecul ei, toată durerea de a lua această decizie, deznădejdea, și respingerea mea și am decis să nu rămân însărcinată la rândul meu?
Mi-am adus aminte de la retreatul de feminintate și sexualitate împărtășindu-se că una dintre surori, Cristina, avea și ea dureri foarte mari în timpul menstruație și că a ajuns să nu le mai simtă atunci când s-a conectat cu menstruația ei, așa că am ai stat așa cu o mână pe pântecul meu și cu cealaltă îl țineam pe iubitul meu, cu durerea și căutând răspunsuri.
În final, s-a trezit, m-a întrebat dacă vreau să mâncăm, și i-am spus că da, doar că nu mă simt suficient de bine să îl ajut, și l-am rugat dacă poate să pregătească el pentru amândoi. Eu m-am pregătit să stau în pat până termină el, aveam de gând să îmi pun toate aceste conștientizări în postarea de astăzi.
Ca să am inspirație, am căutat pe youtube womb healing, am dat peste una și mi-am dat seama că nu este doar muzică, este o meditație în sine, și pentru că mă durea în continuare foarte tare, am decis că o să fac asta în schimb.
Au fost atâtea semne care mi-au vorbit la această meditație, în primul rând, în primele două minute ale meditației, când mă uitatm la ea, a apărut exact poza pe care am pus-o la această postare! Și țin minte exact, când am aleas-o, aveam descărcată o altă poză, și ceva din mine m-a spus să mă mai uit, pe urmă am aleas-o pe asta.
Când am văzut poza asta în meditație, am știut că am nevoie să o fac, nu am mai avut nici un dubiu.L-am chemat pe iubitul meu, i-am spus că o să fac meditația, și că durează 40 de minute, nu vroiam să intru în acea stare profundă și să mă întrerupă la mijlocul procesului.
La începutul meditației, am fost invitate să intrăm în pațiul sacru al pântecului, o peșteră cu pereții formați din cristale. O altă coincidență, este că în timpul meditației de a ne conecta cu uterul nostru pe care Amalia Ghiban ne-a ghidat în timpul retreatului de sexualitate și feminitate, peștera pe care am văzut-o eu avea pereții de cristale, nu am putut vedea altceva, și am acceptat că așa îmi vine, acum înțeleg de ce.
Am fost invitată să invoc o forță superioară, și am chemat prezența pe care am simțit-o în peștera mea, o femeie făcută din lumină pură, iubire pură. Pe urmă am invocat și animalele sacre să vină în ajutor, și aici mă cutremuram deja, pentru că la retreat Iulia Barbu a deschis ceremonia de cacao cu această invocare, și am simțit că tot ceea ce am făcut în ultima vreme, a fost pentru mine, pentru ce am nevoie.
Nu m-am gândit până acum la ce semnificație ar putea avea durerile mele menstruale. Nu m-am gândit că în uterul meu am celule care stochează durerea abuzurilor, nu numai cele proprii, dar ale mame, bunicii. În uterul nostru purtăm durerea sarcinilor, a pierderilor de sarcină.
Când a fost menționată situații în care eu sau strămoașele mele nu am fost în control, sclavie, iarăși îmi curgeau șiroaie de lacrimi când m-am gândit că bunica a rămas orfană de la vârsta de 9 ani și a trebuit să devină sclavă la un stăpân care să își intrețină cei doi frați mai mici.
Cred că nu întâmplător, în această perioadă am atras această serie pe care o urmăresc acum, în episoadele de astăzi, personajul principal trece printr-o pierdere de sarcină, în episodul de astăzi, o persoană moare pentru că este condamnată pentru vrăjitorie, toate aceste lucruri le-am auzit în meditație, și au fost mai vii ca oricând în mine.
După retreat, țin minte că la întâlnirea cu Intergation Game la care ne-a chemat Iunia Pasca, am ieșit la o plimbare cu Amalia Ghiban și Horațiu, iar spre final Horațiu ămpărtășea că simte că toate traumele se opresc la el, pentru că el are șansa să vindece.
Menirea femeii? Cea din multele pe care le simt și la care mă gândesc? E să vindece. Să își vindece propriile răni, cele ale strămoșilor, iar în acest mod și rănile Mamei Pământ.
Acum știu de ce am amânat să trec prin programul creat de Iulia Barbu pentru curățarea pântecului. Pentru că nu eram pregătită. Acum simt, mai puternic ca oricând, că este ce vreau să fac și ce am nevoie, și nu pot decât să îi fiu profund recunoscătoare pentru ceea ce îmi aduce în viața mea.
Aveam planificat în spațiul meu mental să fac acest program în noiembrie, pentru că după retreat am început să accesez ajutorul de vindecare prin intermediul practicii cu oul de obisidan unde Iunia Pasca mă călăuzește cu răbdare și iubire.
Și sunt convinsă că nu întâmplător, la tombola pe care am organizat-o la retreat, când am tras primul bilețel cu nume, a fost al meu, pentru că mi-am dorit ca împletitură de la Cristina să ajungă la mine. Și numai după ce m-am întâlnit cu ea, mi-a spus semnificația pe care o are, cu ciclul menstrual.Împletitura am așezat-o pe altarul meu, împreună cu oul de obsidiam, și cu punguța cu plante pentru femei de la retreat, apa de la izvorul Mariei Magdalene și pe o foaie am scris că vreau să îmi curăț pântecul și în special să mă desprind de fostul partener, pe care l-am visat de dimineață.
Nu cred că am cuvinte suficiente să vă spun toată trăirea, și cum acum înțeleg fiecare parte, cum a venit la mine, fiecare persoană cum a ajuns la mine, de ce am simțit să organizez acest retreat de femininate, și nu vreți să știți câte resurse emoționale am accesat să îmi dau voie și să îmi fac curaj să pornesc această experiență de journaling.
Vă mulțumesc din suflet că ați spus DA și sunteți aici cu mine, nu este o întâmplare că este așa, așa e nevoie să fie! Mulțumesc, vă iubesc!
The Astra Film Festival, screening documentaries from all over the world, is the one event I am waiting for, the whole year. Since I want to push myself to write more, I have decided that I will not watch another movie until I have finished writing about the previous one.
This has definitely led to me watching fewer movies and writing more articles, but more importantly, being mindful about what I see and how I integrate the information. You can read the article for the first documentary here: Half Elf
I chose the second documentary, Village of Women, having in mind the retreat on femininity and sexuality I am organising next weekend because it depicts the life of women in a village from Armenia where all the men leave 9 months a year to work in Russia.
I can relate to this situation, because my parents immigrated to Spain when I was 14 years old and lived there for 13 years while me and my brother decided to stay in Romania.
I can understand the sacrifice and the pain the parents go through when they leave their kids behind and I also understand the need for affection and the loneliness a partner or a child might feel.
The movie focuses on the life of the women that live in that village, which is not an easy life. Women as young as 17 are given to an arranged marriage, where they might be married for as much as a month and then the husband would go to Russia to work, only to return during the winter.
How can you build a relationship in these conditions? And when they would get used to their husbands, and love would kindle, they would suffer from being separated.
One of women was addmitting that when her husband would come back, she felt like he was a stranger, and I completely relate to that. When I would see my parents after a long time, it took me a while to accommodate myself to them. I think I would shut down the hurt of not being with them by distancing myself from the relationship. Because being apart from the person you love hurts the most.
I am in a long distance relationship and I have my fears of committing to it. But seeing this documentary made me realise that I do not want to keep on struggling and spend that much time apart.
In the absence of their husbands, the women take it upon themselves to work the fields, take care of the animals, take care of the kids and do all the house chores.
They are doing the work of the man and the work of the woman, they are being a mother and a father as well, a sister and a brother, a daughter and a son. They give everything they have, not having much left in return to make them feel alive, to see the meaning in their life.
In one part of the movie, while the kids are fast asleep, one woman is watching TV and there is a song playing. She felt like dancing, and she does it, but feeling like she does not deserve it: „If my husband would see me…”
This was so sad to witness. There is space only for struggle, for hard work, not much for pleasure in their lives. There is no space for life choices, one of the women admitted that she wanted to go to university but then she was married off. They have no choice whom they marry and they cannot choose to have their husbands by their side either.
While I was seeing it, seeing the struggles of the women and the struggle of the men, being apart of their family, I thought to myself: „This is no life!”
And realised that if you can choose to be close to your partner and kids, you are privileged. If you can find work in our country and don’t need to immigrate in order to survive, then you are privileged. If you can continue your education and marry out of love, then you are privileged.
Seeing the little girls, that are growing up in this village and thinking about what awaits them makes me feel sad. Though I know that women have a huge capacity to endure, to be resilient, to face adversity, I wish for them to have a better life, to have the conditions they need in order to thrive.
In one scene, the mother was ironing on the floor her small daughter clothes’ to go to school. On the T-shirt it was written: Girls can change the world.And I think that scene is so powerful, because by investing in girls education, giving them the chance to choose when and whom to get married to, when and with whom to have children, we can actually benefit from what they have to offer to the world.
And one other scene remains with me, where one of the girls is washing the dishes and on a broken radio, when the song comes back up, she dances, still enjoying her childhood.
I thought that as years go by, will she have the same fate as her mother?When she would be an adult, would she see the innocence and the hope for a better life, in her dance?
artesania de felicidad 