A strangeness in my mind

Because I love reading and writing, I have decided to write a short review of every book that I read from now on, offering my personal perspective and thoughts. This way, I want to take the most out of each reading, make it a conscious learning experience and hopefully to inspire you to read some of the books I had the pleasure to encounter.

And yes, I gladly borrowed this book from the library. I am encouraging you not to buy, but to borrow, if you can, but also show some love to the amazing work of the writers.

„A strangeness in my mind” is a profound incursion in the Turkish culture, depicting life with all it had to offer to the people living in Istanbul, covering a span of over 40 years. It reveals the political colours of the times, with its uprisings and conflicts between communists and traditionalists, between Turkish people and Armenian people, the military coups that shape the country and the expansion of the city and its housing evolution.

Through the eyes of a street vendor, we see the streets of Istanbul changing over time, evolving, never staying still. His personal life and love story intertwines with the events of the city, creating thus a thorough portrait of the Turkish soul. A lifetime of work, love, change and making sense of it all.

The main character, Mevlut, started selling yogurt with his father when he moved from the village to Istanbul, at the tender age of 12. Later on, he continued selling boza, a national drink, proclaimed to be non alcoholic, when in fact, it was an escape route for all the faithful people still wanting to have a drink.

His father has taught him all there is to know about this hard work, how to find his way in the meandering streets of Istanbul, how to connect with his clients and stay humble, and even took him to a master to cure him of his fear of stray dogs. His advice would remain with Mevlut, ingrained in his identity.

„You’ll learn it all soon enough… You will see everything without being seen. You will hear everything but pretend that you haven’t… You will walk for ten hours a day but feel like you haven’t walked at all.”

This is me, reading in a park in Budapest, I have been carrying and reading this huge book with me in 3 different countries 🙂 I chose to read this book after I participated at a multicultural project. Being in a team with a couple of Turkish guys, discussing about the morality of our actions, I was amazed to see the differences in our ways of thinking, and decided to dive into books that might help me become more aware of their culture, their background and basically understand where they come from, both literally and figuratively.

The differences in our thinking came from how we see romantic relationships, cheating or how each sex should behave or not. The novel itself is a goldmine to explore how the mentality of Turkish people came to take form regarding such matters.

It was interesting for me to read the way Turkish people, mainly men, would go to cinemas showing Western movies, staying outside talking and smoking only to reenter the screening, when a sex scene would take place. The behaviour of the actresses in these movies both outraged and incited them, a definite rupture between desire and tradition.

„The scenes that the audience had come to see were never at the beginning. Thus, at the age of fifteen, Mevlut learned that sex was a kind of miracle that always kept you waiting.”

It was curious for me to read about the experience of women being stolen at a young age, or eloping with their loved ones so that they can escape an arranged marriage and how these acts would turn into never-ending, destructive blood feuds.

The cousin of Mevlut was his accomplice in such a case and his view defines all this phenomenon „Do you think running away with a girl is easy? said Suleyman.” „One little mistake, and before you know it, someone gets shot, there’s a blood feud and then people kill one another over it for years for no good reason, and proudly say it’s all about honour. Are you willing to take the risk?”

 But Pamuk does an amazing job creating a picture in our minds about what love, intimacy and true companionship could mean. Behind all the curtains, all the walls, all the veils in the Turkish culture, love and sex are so candidly described that it makes you yearn for this type of connection.

„He and Rayiha had lived in each other’s pockets for thirteen years. Even when they were separated during the day, they were still together. That kind of intimacy only came with the passionate love of youth.”

But what remained with me, like an after thought, lingering in the back of my mind after reading the novel, were the intricacies of our inner world and personal universe. Amongst all the other people, with their needs, interests, desires, we find ourselves walking, stumbling, running in this maze, and all we have in the end are our reflections and thoughts.

Mevlut is a deep thinker, losing himself in contemplation as he wanders on the streets of Istanbul, thinking about the meaning of life, good and wrong, about his experience with sex and love and his personal trajectory in life. Walking and musing on these matters was the epicenter of his existence, connecting all the knots and dots of his life.

„In a city, you can be alone in a crowd, and in fact what makes a city a city is that it lets you hide the strangeness in your mind inside its teeming multitudes.”

I definitely recommend this novel, Orhan Pamuk is incredibly talented and rich in his narrative and description of human nature and life above all else.

Let me know what you think and if you would like to read more book reviews from me 🙂

Discurs absolvire Harvard 2008 J. K. Rowling

Bună dimineața dragilor!

Astăzi este 1 martie, începem luna cărților, citirea rapidă și a scriitorilor care ne inspiră cu poveștile lor, așa că o să fie o lună fantastică la 5AMclub.ro!

Astăzi am ales singurul discurs disponibil TED al J. K. Rowling, autorea mea preferată. M-a inspirat foarte mult povestea ei, și ce are ea de spus lumii, motiv pentru care mi-am dorit să împărtășesc cu voi discursul ei de la absolvirea Harvard din 2008.

În acest discurs inspirațional, ea ne povestește de rolul pe care l-au avut eșecul și imaginația în viața ei, vă invit să ascultați ce împărtășește ea cu o generație care are puterea de a aduce o schimbare în jurul lor.

Întrebarea zilei: Dacă ar trebui să țineți un discurs la absolvirea Harvard 2019, ce ați împărtăși cu tinerii care așteaptă sfaturi pentru viața de adult spre care se îndreaptă?

Mărțisorul meu pentru voi este această melodie care definește atât de bine întrebările pe care Rowling le are asupra definiției succesului sau a ce înseamnă o viață bine trăită.

 

Pentru că mi-a plăcut atât de mult acest discurs, mi-am dorit să îl fac disponibil și pentru cei care nu înțeleg engleza, așa că am tradus cuvânt cu cuvânt ce are de spus Rowling.

În această zi minunată în care ne-am strâns pentru a sărbători succesul vostru academic, m-am gândit să vă vorbesc despre beneficiile eșecului. Cum sunteți la un pas depărtare de ceea ce se numește „viața reală”, aș vrea să întăresc importanța crucială a imaginației.

Aceste alegeri pot părea quixotice sau paradoxale, dar vă rog să aveți răbdare cu mine.

Să mă uit înapoi la cea care am fost la 21 de ani la propria mea absolvire este o experiență inconfortabilă pentru persoana de 42 de ani care am devenit între timp.

Acum 20 de ani încercam să mențin un balans precar între ambiția pe care o aveam pentru mine și ceea ce persoanele apropiate așteptau de la mine. Eram convinsă că singurul lucru pe care am vrut să îl fac, dintotdeauna, a fost să scriu romane. Totuși, părinții mei, care ambii proveneau din medii sărace, fără a absolvi studii superioare, au privit imaginația mea hiperactivă ca pe o trăsătură amuzantă care nu ar fi putut niciodată să plătească ratele sau să asigure o pensie la bătrânețe.

Așadar, ei au sperat să urmez cursuri vocaționale, pe când eu îmi doream să studiez Literatura Britanică. S-a ajuns la un compromis care nu a satisfăcut pe nimeni și am ajuns să studiez Limbi Moderne. Nici nu plecaseră bine părinții mei că renunțasem deja la Germană și m-am dus încet pe coridorul Clasicilor.

Nu îmi amintesc să le fi spus părinților mei că studiam Clasicii, ar fi putut la fel de bine să afle doar cu ocazia absolvirii mele. Dintre toate subiectele de pe această planetă, cred că nu ar fi putut să găsească o modalitate atât de ineficientă de a-ți câștiga existența decât aceea de a studia mitologia grecească.

Cu toate acestea, aș vrea să știți că nu îmi învinuiesc părinții pentru punctul lor de vedere. Există o dată de expirare pentru învinuirea părinților pentru direcția în care te-au împins. Momentul în care ești suficient de matur pentru a ține volanul în mâini, atunci responsabilitatea pentru viața ta rămâne la tine.

Mai mult, nu îmi pot critica părinții pentru dorința pe care au avut-o pentru mine dintoteauna, să nu trăiesc în sărăcie, așa cum o făcuseră ei. Ei au fost săraci și săracă am fost și eu și sunt de acord cu ei, că sărăcia nu este o experiență care să înnobileze pe cineva.

Sărăcia implică frică, stres și câteodată depresie, înseamnă mii de umiliri și greutăți. Să te ridici din sărăcie prin propriile eforturi este ceva cu care într-adevăr te poți mândri, pentru că sărăcia este romantică doar în ochii celor care nu au trăit-o.

La vârsta voastră, frica mea cea mai mare nu era sărăcia ci eșecul. În ciuda unei lipse crase de motivație în studiile universitare, petrecând mult prea mult timp în cafenele scriind povești și prea puțin timp la cursuri, reușeam să trec cu bine examenele și acest lucru a rămas o măsură a succesului în viața mea și a colegilor mei.

Chiar dacă sunteți tineri, talentați și bine educați, nu fac greșeala de a presupune că în viața voastră nu ați dat vreodată de greutăți sau dezamăgire. Talentul și inteligența nu a salvat pe nimeni vreodată împotriva capriciilor Sorții, și nu presupun pentru nici un moment că fiecare dintre voi ați trăit o existență împlinită și privilegiată.

Totuși, faptul că absolviți Harvard sugerează că nu sunteți prea familiari cu eșecul. Ați putea fi mânați în egală măsură de frica de eșec pe lângă dorința de a avea succes. Într-adevăr, conceptul vostru de eșec ar putea să nu fie atât de departe de ideea unei persoane de rând asupra succesului, atât de departe ați zburat deja.

În ultimul rând, cu toții trebuie să decidem ce înseamnă pentru fiecare dintre noi eșecul, dar lumea este destul de dornică să îți dea un set de criterii, dacă o lași. Așa că găsesc că e corect să spun că după orice convenție a societății, la 7 ani după absolvire am eșuat la magnitudini epice. O căsătorie scurt trăită tocmai implodase, am rămas fără slujbă, un părinte singur și atât de săracă pe cât se poate în Anglia modernă, cu doar un adăpost deasupra capului. Fricile pe care părinții mei le-au avut pentru mine cât și ale mele s-au împlinit până la urmă, și după orice standard, viața mea era cel mai mare eșec posibil!

Nu o să stau în fața voastră să vă spun că eșecul este ca o briză de vară. Acea perioadă din viața mea este o perioadă neagră, când încă nu aveam nici o idee despre rezoluția de basm pe care aveam să mi-o asum ulterior. Nu știam atunci cât de departe merge tunelul și pentru mult timp, orice luminiță de la capătul tunelului era mai degrabă o speranță decât o realitate.

Așadar, de ce am ales să vorbesc despre beneficiile eșecului? Pur și simplu pentru că eșecul a adus cu sine o dezbarare de inesențial. Am încetat să mă mint că sunt oricine altcineva decât cine sunt de fapt! Am început să îmi direcționez toată energia mea în a termina singurul proiect care conta pentru mine cu adevărat. Dacă aș fi excelat în viață la orice alt lucru, poate nu aș fi găsit niciodată determinarea te a reuși în singura arenă în care credeam că aparțin cu adevărat. Am fost eliberată, pentru că cea mai mare frică a mea se împlinise. Și totuși, eram încă în viață, încă aveam o fiică pe care o adoram, aveam o mașină veche de scris și o idee măreață. Așadar, fundul puțului pentru mine a fost fundația solidă pe care mi-am reconstruit viața.

S-ar putea să nu eșuezi la scara la care am făcut-o eu, dar unele eșecuri în viață sunt inevitabile. Este imposibil să trăiești si să nu eșuezi la ceva, doar dacă trăiești o viață atât de precaută încât ai fi putut la fel de bine să nu fi trăit deloc – caz în care, eșuezi din oficiu.

Eșecul mi-a dat o siguranță interioară pe care nu o obținusem niciodată prin trecerea examinărilor. Eșecul m-a învățat lucruri despre mine pe care nu le-aș fi putut învăța în alt fel. Am descoperit că am o voință puternică, că am mai multă disciplină decât mi-am imaginat că am și am descoperit să am prieteni a căror valoare este cu adevărat deasupra rubinelor.

Realizarea că ai ieșit mai înțelept și mai puternic din greutățile prin care ai trecut vor asigura de atunci încolo abilitatea ta de a supraviețui. Nu te vei cunoaște niciodată cu adevărat sau nu vei știi niciodată puterea legăturilor cu persoanele din viața ta până când ambele nu sunt testate de adversitate. Asemenea conștientizări sunt cu adevărat un dar, ca orice altceva ce este câștigat cu greu în viață, fiind mai importante decât orice calificare pe care am obținut-o vreodată.

Dacă aș avea un Întorcător de Timp, mi-aș spune sinelui meu de 21 de ani că fericirea personală este în a ști că viața nu este bifarea unei liste de achiziții sau realizări. Calificările tale, CV-ul tău, nu sunt viața ta, deși vei întâlni multe persoane de vârsta mea care confundă cele două. Viața este dificilă și complicată, și dincolo de cotrolul oricui, și umilința de a știi acest lucru te va ajuta să supraviețuiești vicisitudinilor vieții.

Veți crede acum că am ales a doua temă a discursului meu, împortanța imaginației, pentru că a jucat un rol esențial în reclădirea vieții mele, dar nu este în totalitate doar așa. Deși o să apăr cu tărie valoarea poveștilor de dinainte de culcare până la ultima mea suflare, am învățat valoarea imaginației într-un sens mult mai larg.

Imaginația nu este doar capacitatea unică a oamenilor de a vedea ceea ce nu este, așadar fiind sursa tuturor invențiilor și a inovației. Este discutabil cea mai transformativă și revelatoare capacitate, este puterea care ne ajută să empatizăm cu oameni cu experiențe de viață pe care nu le-am împărtășit vreodată.

Una dintre cele mai importante experiențe formative din viața mea precede Harry Potter, chiar dacă a ajuns să reprezinte o sursă majoră de inspirație în ceea ce aveam să scriu în cărți. Această revelație a venit sub forma celei mai timpurii slujbe din viața mea. Deși încercam să profit de fiecare prânz să îmi scriu poveștile, îmi puteam plăti chiria la cei 20 de ani pe care îi aveam, lucrând la departamentul de cercetare african la sediul central al Amnesty International din Londra.

Acolo, în micul meu birou citeam scrisori scrise în grabă care fuseseră recuperate din regimurile totalitare de către femei și bărbați care riscau să fie închiși pentru a informa lumea din afară ce se întâmpla cu ei. Am văzut fotografii a celor care au dispărut fără urmă, trimise la Amnesty de familiile și prietenii lor disperați. Am citit declarațiile de tortură ale victimelor și am văzut poze cu rănile lor. Am deschis relatări scrise de mână a sumarelor procese și execuții, a răpirilor și violurilor.

Mulți dintre colegii meu erau foști prizonieri, oameni care au fost dezlocați de casele lor, au fugit spre exil, pentru că avuseseră temeritatea de a vorbi împotriva guvernelor proprii. Printre vizitatorii biroului nostru se numărau și cei care veneau cu informații sau cei care încercau să găsească ce se întâmplase cu cei pe care i-au lăsat în urmă.

Nu o să uit niciodată victima unei torturi, un tânăr, nu mai mare decât mine la acel timp, care se îmbolnăvise mental după tot ceea ce îndurase și suferise în propria țară. Tremura incontrolabil în timp ce vorbea spre cameră despre brutalitatea cu care a fost tratat. Era cu un cap mai mare decât mine dar părea la fel de fragil precum un copil. Am fost însărcinată să îl duc înapoi la stația de metro, și acest om a cărui iață fusese sfărâmată de cruzime, mi-a luat mâna cu o curtoazie rafinată și mi-a urat un viitor fericit.

Și cât am să trăiesc, o să îmi amintesc momentul în care mergeam singură pe  coridor și am auzit cel mai îngrozitpr strigăt de durere pe care l-am auzit vreodată în viața mea. Ușa s-a deschis, și cercetătorl și-a scos capul afară și mi-a spus să fug să aduc o băutură caldă pentru tânărul care era cu ea în birou. Tocmai îi dăduse știrea că, datorită nesupunerii sale față de regim, mama lui fusee prinsă și executată.

La 20 de ani, în fiecare zi a săptămânii mele de lucru mi se amintea cât de norocoasă sunt să trăiesc într-o țară cu un guvern ales în mod democratic, unde reprezentarea legală și procesele publice sunt drepturile tuturor.

În fiecare zi găseam mai multe dovezi ale răului pe care umanitatea îl poate face asupra semenilor săi, pentru a obține sau menține putere. Începusem să am coșmaruri, în legătură cu lucrurile pe care le vedeam, auzeam sau citeam.

Și totuși, am învățat și despre bunătatea umană la Amnesty International, o bunătate cum nu mai întâlnisem până atunci.

Amnesty mobilizează oamenii care nu au fost niciodată torturați sau închiși în închisori pentru credințele lor să acționeze pentru a-i ajuta pe cei care au trecut prin acele orori. Puterea empatiei umane, care conduce spre acțiune colectivă, salvează vieți și eliberează prizonieri. Oameni de rând, a căror bunăstare personală și securitate este asigurată, se alătură în numere incredibile pentru a salva oameni pe care nu îi cunosc și pe care nu îi vor întâlni niciodată. Contribuția mea minoră în tot acest proces a fost una dinre cele mai umile și inspiraționale experiențe ale vieții mele.

Spre deosebire de orice creatură de pe această planetă, oamenii pot învăța și înțelege, fără să fi trăit un anumit lucru. Ei se pot gândi în experiențelor altor oameni, fără a fi cu adevărat acolo.

Bineînțeles, aceasta este o putere, ca brandul meu de magie fictivă, care este neutru din punct de vedere moral. Cineva ar putea să folosească această abilitate pentru a manipula și controla sau la fel de bine o pot folosi să îi înțeleagă pe cei din jur și să empatizeze.

Și mulți preferă să nu își exercite deloc imaginația. Alg să rămână confortabili în limitele existenței lor, nefiind niciodată tulburați de gândul de a se fi născut în alte condiții și circumstanțe. Ei pot refuza să audă strigăte sau să se uite în cuști groaznice, își pot închide mințile și inimile oricăror suferințe care nu îi ating personal, ei refuză să știe.

Aș putea fi tentată să îi invidiez pe acești oameni pentru că pot trăi așa, doar că eu nu cred că ei au mai puține coșmaruri ca mine. Alegând o viață în spații și minți înguste conduce la un fel de agorafobie mentală care vine cu propriile terori. Cred că cei care sunt lipsiți de imaginație prin alegere proprie văd mai mulți monștri decât văd eu. Și de cele mai multe ori, sunt mai speriați decât mine.

Mai mult, cei care aleg să nu empatizeze cu ceilalți ajută monștrii adevărați. Pentru că, chiar dacă nu au făcut un lucru rău în viața lor, contribuim la acel rău prin propria apatie și indiferență.

Unul dintre lucrurile pe care le-am învățat la sfârșitul coridorului Clasicilor pe care m-am aventurat la vârsta de 18 ani, în căutarea a ceva ce nu puteam defini atunci, a fost scris de Plutarh: „Ceea ce obținem în interior va schimba realitatea noastră externă.”

O afirmație uimitoare care totuși este dovedită de mii de ori în fiecare zi a vieții noastre. Exprimă, în parte, conexiunea de netăgăduit cu lumea externă, cu faptul că atingem viețile altor oameni doar prin faptul că existăm.

Dar cât de mult sunteți voi, absolvenți ai Harvard 2008, în măsură să atingeți viețile altor oameni? Inteligența ta, capacitatea ta de a munci din greu, educația pe care ai câștigat-o și primit-o îți dau un statut unic dar și responsabilitate unică. Chiar și naționalitatea voastră vă diferențiază. Marea voastră majoritate aparțin ultimei superputeri a lumii. Cum veți vota, cum veți trăi, cum veți protesta, presiunea pe care o veți pune asupra guvernului vostru, toate acestea au un impact care reverberează mai departe de granițele voastre. Acesta este privilegiul vostru cât și povara voastră.

Dacă alegeți să vă folosiți de statutul și influența voastră pentru a fi vocea celor care nu au voce, dacă alegeți să vă identificați nu numai cu cei puternici, dar și cu cei lipsiți de putere, dacă păstrați abilitatea de avă imagina în viețile celor care nu au avantajele voastre, atunci viețile voastre vor fi sărbători atâtde familiile care sunt mândre de voi dar și mii și milioane de oameni a căror realitate ați ajutat să se schimbe. Nu avem nevoie de magie pentru a schimba lumea, purtăm în noi înșine toată puterea de care avem nevoie: avem puterea de a ne imagina un viitor mai bun!

Am o ultimă speranță pentru voi, o speranță pe care o aveam și la 21 de ani. Prietenii lângă care am stat în ziua absolvirii au devenit prieteni pe viață. Sunt nașii copiilor mei, oameni la care am putut să merg să cer ajutor, oameni care au fost suficient de buni încât să nu mă dea în judecată pentru că le-am folosit numele pentru personajele negative din cărțile mele. La absolvirea noastră am fost legați de o afecțiune enormă, prin experiența noastră comună a unui timp care nu mai poate veni înapoi niciodată, și bineînțeles, știind că că deținem anumite fotografii care ar putea fi foarte valoroase, dacă vreunul dintre noi s-ar decide să candideze ca Prim Ministru.

Așadar, astăzi, nu vă doresc ceva mai bun decât prietenii asemănătoare. Și mâine, chiar dacă nu vă mai amintiți un singur cuvânt din tot ce am spus, amintiți-vă de ceea ce a spus Seneca, încă unul dintre acei romani pe care i-am întâlnit atunci când am fugit pe coridorul Clasicilor, în retragere de la ierarhiile profesionale, în căutarea înțelepciunii antice: Așa cum este o poveste, așa este și viața: nu contează cât de lungă este, ci cât de bună este viața contează cu adevărat.

Vă doresc tuturor vieți foarte bune! Mulțumesc foarte mult!

J. K. Rowling, discurs absolvire Harvard 2008